Felul în care o persoană își percepe corpul nu depinde doar de ceea ce vede în oglindă. Cristina Nica, psihoterapeut sistemic de copil, cuplu și familie, formator și consilier pentru dezvoltare personală, explică faptul că imaginea corporală este strâns legată de identitatea personală și se formează din experiențe vechi, în special din copilărie și adolescență. La maturitate, aceste experiențe se pot transforma într-o voce interioară care comentează permanent aspectul fizic.
Așa se explică de ce, atunci când apar în minte etichete precum „prea slabă”, „prea grasă”, „nu ești feminină” sau „nu ești suficient de atrăgătoare”, de multe ori nu corpul este cel care „vorbește”, ci felul în care ai învățat să îl interpretezi. Partea importantă este că, dacă imaginea corporală a fost învățată, ea poate fi și schimbată, nu prin perfecțiune, ci printr-o privire mai blândă asupra propriei persoane.
Pentru multe femei, relația cu propriul corp ajunge să se reducă la greutate, alimentație sau aspect fizic. În aceste condiții, corpul este tratat ca un proiect care nu se termină niciodată, iar consecințele pot fi presiunea, anxietatea și oboseala emoțională. În schimb, atunci când corpul este privit ca un spațiu de locuit, nu ca o problemă care trebuie rezolvată, pot apărea mai mult calm, mai puțină rușine și o percepție de sine mai echilibrată.
În copilărie, identitatea este foarte permeabilă, iar mesajele despre corp sunt absorbite fără filtru. Observațiile repetate despre greutate, feminitate, atractivitate sau cât de „sportiv” este un copil nu rămân simple remarci, ci se lipesc de identitate. În adolescență, aceste lentile se întăresc prin comparații sociale și standarde estetice. Potrivit Lyla, Cristina Nica rezumă această legătură astfel: „Imaginea corporală nu este niciodată doar despre corp; este despre felul în care ne-am învățat să ne privim, despre câtă libertate ne permitem, despre câtă blândețe ne oferim, despre cât de mult ne-am lăsat modelați de privirile altora.”
Specialista explică și de ce multe adulte se agață de controlul greutății, al mâncării sau al aspectului fizic. Pentru mulți oameni, acesta devine o strategie de a recâștiga controlul într-o viață percepută ca imprevizibilă. Totuși, corpul nu este doar un obiect de modelat, ci și spațiul în care se văd oboseala, stresul, anxietatea, traumele, pierderile, schimbările hormonale și trecerea timpului. „Corpul nu poate fi mințit. El spune adevărul chiar și atunci când noi încercăm să-l ascundem.”
Un pas practic propus este schimbarea felului în care sunt citite transformările corporale. În loc ca orice schimbare să fie tradusă imediat drept eșec, ea poate fi privită ca informație. Oboseala poate fi doar oboseală, iar tensiunea poate fi doar tensiune. Nu tot ce observi la tine are nevoie de corectare.
Ideea centrală este că o relație sănătoasă cu corpul nu începe cu schimbarea aspectului fizic, ci cu schimbarea privirii. Asta înseamnă înlocuirea criticii cu curiozitatea, a rușinii cu blândețea și a comparației cu prezența. Cristina Nica subliniază limpede: „O relație sănătoasă cu corpul nu înseamnă să-l iubim necondiționat, ci să-l respectăm. Să-l ascultăm. Să-l locuim. Să-l tratăm ca pe o parte din identitatea noastră, nu ca pe o problemă de rezolvat. Înseamnă să ne permitem să fim oameni, nu idealuri estetice.”
Pentru părinți, mesajul este la fel de important. În copilărie, identitatea se construiește din mesaje repetate, iar cele despre corp pătrund adânc. Etichetele aparent banale pot influența ani la rând felul în care copilul se va privi. De aceea, formulările critice de tipul „ești prea ” și transformarea corpului într-un criteriu de valoare personală ar trebui evitate. Presiunea socială și standardele culturale nu dispar, însă pot avea o voce mai slabă atunci când valoarea personală nu mai este confundată cu aspectul fizic.
